Carantine. Cicatrici. Traume – Episodul 2

Vedeti voi, din pacate pentru mine, eu am fost de mai multe ori in carantina de diverse forme. Sau poate din fericire, pentru ca stiu ca tot raul trece la un moment dat, chiar daca nu pare si nu exista un motiv real sa crezi ca vei scapa, nu exista certitudine si toate scenariile par a duce la un final catastrofic.

M-am hotarat, desi mi-e peste masura de greu sa va povestesc despre ceea ce am trait pe pielea mea in acesti 45 de ani. Partile alea, care sunt ascunse de zambetul meu, pe care atatia oameni il iubesc si admira: “Esti asa o persoana pozitiva! Tu zambesti mereu si inspiri liniste si incredere.” Am auzit asta de mii de ori. Si tot de-atatea ori imi trece prin cap “De-ai stii tu cat rau am trecut ca sa fiu asa cum sunt azi…”.

Aveam 20 de ani, eram studenta la Comunicare si Relatii Publice, la Facultatea de Litere. Toata copilaria am fost un copil cu o greutate normala, dar pe la 17 ani, atunci cand parintii mei, care aveau o relatie absolut dezastroasa, au inceput sa se omoare si mai rau intre ei, in scandaluri infinite, am inceput sa mananc pe fond nervos. Mai exact sa rod incontinuu cate ceva. Pana la 18 ani am luat 20 de kg in greutate. Si desi ai mei se despartisera, eu am ramas cu acel obicei de ros pe fond nervos. Nu realizam la varsta aia ce-i depresia, bulimia si alte caderi nervoase. Era la inceputuri. Abia se infiinta facultatea de psihologie la noi. Ce sa stii sau cum sa constientizezi?! Astfel, la 20 de ani, eram grasa si frumoasa. Nu stiam ca in viata asta voi fi cu mult mai grasa ca atunci, dar asta-i alta poveste. Deja tinusem toate curele de slabire idioate, de la completa nemancare, pana la cura exclusiv cu mere. Imi dadusem de ‘nspe ori tot sistemul peste cap si ajunsesem sa nu mai slabesc nici cum.
weight-issues
Lumea nu avea nici macar 1% toleranta pe care o are acum fata de oamenii grasi. De la tipaturi pe strada cu “Fa, da’ cata curu’ ai!” pana la ai mei care imi spuneau zi de zi cat de grasa sunt. Trauma, trauma, trauma asa se auzea in creierul meu de adolescent al anilor ’90, pe vremea lui Cindy Crowford…

Am facut ce m-a dus capul si m-am predat la Spitalul Parhon, pentru a face investigatii hormonale si pentru a vedea ce si cum e cu mine. Asa a inceput cea de-a doua carantina a vietii mele. Asta a durat o luna. O luna fix, vara pe o caldura de iad, intr-un salon cu 6 paturi. Ca norocul, spitalul are o curte mare si era pe atunci frumoasa, nu ma stiu cum e azi.
Aveam pe holul lung doua veceuri comune cu barbatii. Doua veceuri la zeci de personae… un vis. Pe langa faptul ca mi s-a luat o cantitate enorma de sange in acea perioada, sper ca pentru analize, dar cred ca am si donat mult fara sa stiu, avand grupa 0, buna la toate, faceam pipi in niste borcane mari, prin veceurile alea de va ziceam, tot pentru analize.

In rest… tineam o cura ca la Auschwitz: dimineata ceai, d-ala cu gust de detoate si nimic, ca in taberele din copilaria comunista, la pranz pe niste farfurii maaaari, ni se servea un cubulet de carne, cam cat un zar de la Monopoly, dar care avea si os. Daca era de pui mestecam osul, daca era de vita, il inghiteam cu un pahar de apa, ca nu-mi permiteam sa arunc ceva din “mancare”. Acest cub miiiic venea pe farfuria maaaaare si cu putin sos de ceapa cu bulion. Pe care il luam cu lingura si degetul pana la ultimul strop. Seara, de obicei, aveam un mar mic verde si niste branza de vaci necomestibila cu cate un castravete. De-a lungul timpului a mai variat meniul si cu cate un ousor sau o felie de parizer. Lux!
weighthospital
Cea mai mare parte din timp, dormeam ca deh, din ce sa-ti tragi energia si incercam sa nu particip la discutiile din salon, care erau intotdeauna despre mancare! Intotdeauna! Una dintre paciente avea o fabrica de mezeluri si la un moment dat a cedat si i-a adus barba-su un cos plin cu carnataraie si alte sunculite. Mi s-a facut rau, am lesinat, dar n-am cedat. Am adormit cuminte. Mai beam si foarte multa apa, ca deh, sa umplu golul cu ceva. Se gasea pe vremea aia un borsec cu aroma de mar. A disparut ulterior si am vazut ca au reaparut anii trecuti alte marci de apa doar cu aroma. Apa aia imi mai mangaia papilele. Mai fumam cate-o tigara, dar ma lua ameteala. Trebuia sa stau jos pe o bancuta ca sa nu cad din picioare.

Sa va amintesc ca era 1994, nu tu telefonie mobila, nu tu internet, FB, IG, nici macar TikTok… Faceam greu rost de fise, ca sa sun de la telefoanele din holul spitalului. Oricum, acolo era mereu coada si nu puteai vorbi mult si oricum, nu puteai vorbi nimic fara sa te auda minim 10 oameni. Asa ca stateam si asteptam sa vina careva in vizita, pe la mine ca sa schimb fetele, dar si subiectul despre mancare. Mai aveam, norocul meu, un walk-man cu casete si casti si ascultam muuuult timp muzica.
Dupa o luna am iesit cu -10 kg, dintre care unul a fost sigur de sange. Normal, ca nu mi-a luat mai mult de cateva luni sa le pun la loc, pentru ca orice mancam, oricat de putin, corpul asimila hulpav, dupa aceasta carantina totala. Am primit si un diagnostic cu disfunctii ale glandelor supra renale si un tratament pe care l-am tinut un timp, fara rezultate.

Deci, o luna, pe un pat spital din anii ’90, fara mancare, intr-un salonas cu alte 5 necunoscute, fara mobil si fara net si fara TV, doar muzica si carti. Da?! Am iesit. Am reusit. Anemica si trista, dar se poate.

#StatiAcasa va rog si ganditi-va cat de bine e ACASA! Eu stiu ca-i tare bine sa fii acasa! Mai ganditi-va!
semnatura Ana

Alte articole

Leave a Reply