Carantine. Cicatrici. Traume – Episodul 1

Vedeti voi, din pacate pentru mine, eu am fost de mai multe ori in carantina de diverse forme. Sau poate din fericire, pentru ca stiu ca tot raul trece la un moment dat, chiar daca nu pare si nu exista un motiv real sa crezi ca vei scapa, nu exista certitudine si toate scenariile par a duce la un final catastrofic.


M-am hotarat, desi mi-e peste masura de greu sa va povestesc despre ceea ce am trait pe pielea mea in acesti 45 de ani. Partile alea, care sunt ascunse de zambetul meu, pe care atatia oameni il iubesc si admira: “Esti asa o persoana pozitiva! Tu zambesti mereu si inspiri liniste si incredere.” Am auzit asta de mii de ori. Si tot de-atatea ori imi trece prin cap “De-ai stii tu cat rau am trecut ca sa fiu asa cum sunt azi…”.


De spus aici mai e faptul ca m-am nascut vanata, sugrumata cu ombilicul, dar am urlat din toti bojogii cu o voce puternica si groasa, asa cum o am si-acum, imediat ce am scapat de ombilic. Am de trait! Si bune si rele!

Dar hai sa va povestesc despre prima mea carantina.

Aveam 12 ani. Eram un copil foarte visator, aproape ca imi traiam viata in visarile mele. Nu straluceam la invatatura, dar mereu am stralucit ca si personalitate, inclusiv la scoala. Eram clasa a 5 a. Locuiam undeva pe langa Foisorul de Foc (cata ironie), intr-o casa brancoveneasca, veche si minunata. Aveam frumoase sobe de teracota cu gaz care ne incalzeau camerele. Era duminica dupa-amiaza si eram singura acasa. Mi-am pus pe mine capodul mamei mele din diftina, rosu cu buline mici albe si am coborat in living. Fara sa-mi dau seama ca usa sobei este deschisa, “ca sa se incalzeasca mai repede”, m-am lipit de soba calda. Cumva, o flacara mi-a prins capodul… cumva am luat foc. Copil, singur in casa. Am facut ce vazusem in filme, am iesit afara in strada tipand dupa ajutor si voind sa ma arunc in balta care era vesnic plina peste drum de noi. Acum secase…

Ii retin si astazi fata implacabila a unei doamne de vreo 30 de ani care a trecut pe trotuarul langa care eu cautam balta inexistenta, care s-a uitat in ochii mei, la un copil arzand in flacari si a trecut mai departe. Linistita. Mai departe. Am continuat sa tip si ca norocul, in scuarul dintre doua stradute, parcau autocarele pentru pensionarii care plecau in vacante. Doi soferi au sarit si mi-au stins flacarile din spate cu paturi. Au reusit. Am reusit.
fire
Apoi a inceput cel mai mare calvar al copilariei mele. Arsurile sunt niste bestii pacatoase care distrug tesuturile si care se vindeca in infinit de mult timp. Dar mai ales sunt extrem de dureroase. Extrem.

Era anul de gratie 1986. Comunism crunt. De multe ori nu exista caldura, iar spitalele erau antice. Se vorbeste acum despre spitalul de arsi… dap. In iarna aceea in spitalul de arsi erau 13 grade si arsii erau inveliti cu paturi groase peste ranile lor. Si tratamentele erau rupestre.

In prima faza, pana sa vina o minunatie de Doamna Doctor, mi s-au pus comprese cu o solutie care calma arsurile. O inventase tatal vecinului nostru, care era farmacist. Nu i-au brevetat-o niciodata, desi a incercat. N-avea omu’ gradele necesare! Pe mine insa, m-a ajutat nespus de mult in ameliorarea usturimii crancene.

Cand a venit Doamna Doctor, mi-a curatat pielea moarta, m-a atins cu penseta pe diverse portiuni ale ranilor si in functie de urletele mele m-a diagnosticat: pe fesa dreapta, arsura de gradul 4, adica imi arsesera si nervii in mijlocul plagii. Aproape toata fesa acoperita de arsura. Pe fesa stanga si pe spate arsuri de gradul 3. Ceva mai blande. Pe spate aveam un triunghi aproape echilateral cu laturi de 10 cm. Il mai am si acum, sub forma de cicatrice cheloida, ca si forma de pistol de pe fesa dreapta, pe stanga aproape ca s-au sters urmele de foc. Ca asta mai e “frumos” la foc, nu te lasa sa-l uiti niciodata, il porti toata viata cu tine. Sa-ti amintesti mereu, abrupt ca te-a insemnat pentru totdeauna.

Doamna Doctor, le-a spus parintilor mei, ceea ce cateva luni mai tarziu am vazut cu ochii mei, ca situatia in spital este complet dezastruoasa si ca prefera, cu tot riscul, sa ma trateze acasa. “N-o mai scoateti de-acolo!” asta am auzit.

Si asa a inceput prima mea carantina la domiciliu. Singura cuc, in fundul gol, nu se pansau arsurile, stand numai pe burta, neavand voie sa ma viziteze nimeni, ca deh, mediu cat de cat steril. Parintii mei se dezinfectau cand veneau la mine in camera. Fara TV, ca era ’86, remember?! O ora de Ceausescu pe zi, fara internet, ca era SF, doar cu un telefon cu fir la care vorbeam cu orele cu prietenii mei si carti. Dar mai ales, cel mai cumplit lucru era vizita la doua zile a Doamnei Doctor, care imi taia pur si simplu piele ce se forma pe rani. O tragea cu o penseta si o taia cu o foarfeca. Pana la un moment dat cand ranile au capatat o crusta corecta, pe care a lasat-o un timp mai indelungat. Apoi a smuls-o si p-aia si m-a tratat medicamentos. 6 luni mai tarziu eram bine.

N-am stat toate cele 6 luni inchisa in casa, dar am stat 3, cat rana supura limfa. Si am facut si varicela, ca plagile astea mari deschise aduna orice nenorocita de bacterie. Am facut o forma usoara, dar am mai fost si cu febra si plina de bube vreo 2 saptamani.

Dupa 3 luni m-a bandajat Doamna Doctor si am putut iesi sa mangai zapada si sa ma bucur de iarna ca un copil normal. Am incercat sa merg la scoala, dar un baiat, fara sa stie, mi-a infipt un genunchi fix in arsura si m-a trantit pe jos la sapunit cu zapada. Am mai ramas acasa inca o luna. Dar macar puteam merge cu ai mei pe strada. Iesisem dupa 3 luni din casa si respiram aer curat.

Dupa 6 luni m-am vindecat complet, ramanand cu aceste cicatrici pe mine si cu super cicatrici pe creier. Au existat atunci atatea momente in durerile cauzate de tratament cand imi muscam mainile sau zgariam cu unghiile capul patului, atatea momente in care n-am crezut c-o sa mai vad vreodata strada si soarele si scoala si prietenii si lumea larga.

Dar le-am vazut. Pe toate. Si desi trauma, apoi rusinea pe care mi-o aduceau cicatricile au ramas acolo, si frica de foc pe care o mai am si azi, carantina si boala si suferinta au trecut.

O sa treaca si epidemia asta! Dar pana atunci #stamacasa cuminti, ca nu ne doare nimic! Mai ganditi-va acum. Mai ganditi-va la cate modalitati de petrecut timpul acasa aveti. Mai ganditi-va ca o sa treaca totul. Va promit.
semnatura Ana

Alte articole

Leave a Reply