Carantine. Cicatrici.Traume – Episodul 3

Vedeti voi, din pacate pentru mine, eu am fost de mai multe ori in carantina de diverse forme. Sau poate din fericire, pentru ca stiu ca tot raul trece la un moment dat, chiar daca nu pare si nu exista un motiv real sa crezi ca vei scapa, nu exista certitudine si toate scenariile par a duce la un final catastrofic.

M-am hotarat, desi mi-e peste masura de greu sa va povestesc despre ceea ce am trait pe pielea mea in acesti 45 de ani. Partile alea care sunt ascunse de zambetul meu, pe care atatia oameni il iubesc si admira: “Esti asa o persoana pozitiva! Tu zambesti mereu si inspiri liniste si incredere.” Am auzit asta de mii de ori. Si tot de-atatea ori imi trece prin cap “De-ai stii tu cat rau am trecut ca sa fiu asa cum sunt azi…”.

Cumva, desi stiu ca totul trece, nu pot sa nu fiu inspaimantata de perioada de criza economica, care va urma inevitabil. Lucrez printre tineri, o generatie care n-a fost marcata de 2009 asa cum am fost marcata eu. O generatie care vorbeste mult despre politically correctness, goji, muzica indie, veganism, trans gender si multe concepte venite din lipsa de griji. Ei calatoresc mult si bine si sunt liberi de trauma comunismului in care m-am nascut si am copilarit eu, cu granitele inchise vizitand o Romanie frumoasa si ascultand muzica pe care ne-o dadea o ora Radio Romania Libera, mancand soia la impuse si bucurandu-ne la o bucata de carne din cand in cand ca niste pseudo vegetarieni.

Pe la 30 de ani lucrurile in viata mea mergeau extraordinar de bine. Mi se indeplinise visul de a avea agentioara mea de publicitate, aveam clienti din industria auto, lansam masini pe banda rulanta. De spus ca una dintre cele mai mari placeri ale mele este sa conduc si sa ascult muzica tare. Imi plac masinile si imi place senzatia de libertate pe care ti-o dau.
La vremea respectiva, sotul meu avea o firma si el, si impreuna produceam destul de multi bani ca sa avem o viata perfecta. Cea la care visasem mereu. Munceam amandoi enorm, dar am calcat atunci pe aproape toate continentele lumii, in vacante de vis si de lux, impreuna cu prietenii nostri foarte buni si destul de multi. Aveam un Lexus alb perlat, un Mercedes albastru cu piele alba inauntru si un Mini Cooper decapotabil de culoarea untului. Aveam o varsta minunata, eram frumoasa si aveam succesul in cariera pe care mi l-am dorit. Sotul meu stralucea frumos si el, iar inteligenta lui dadea roadele cele mai bune. Copilul era o bomboana fondanta, toata lumea sanatoasa in jur. Era perfect.

Dar brusc s-a terminat totul! Brusc si urat si foarte dur. In 2009, totul, dar totul s-a asezat in asa fel incat sa nu ramanem cu nimic, decat cu noi insine si o lunga lista de datorii. Partenerul de afaceri a lui H, i-a furat business-ul, impreuna cu clientul principal si mana-n mana cu acesta. Am incercat in fel si chip sa demontam si sa demonstram, era un lant atat de bine faurit ca nu a fost chip sa-l dezlegam. In acelasi timp a plecat si partenera mea in America definitiv, avand probleme cu copiii ei. A plecat lasandu-mi firma cu tot cu clienti, dar si cu o linie de credit. Anul 2009 este anul cand toata economia s-a prabusit, si ca si acum industria auto s-a oprit. Si cum raul nu vine niciodata singur, o banca, care astazi ajuta si sustine micile afaceri mai mult decat toate, care comunica si se bate cu pumnii in piept despre acest lucru mai mult decat toate la un loc, ne-a ridicat brusc si mie si lui H liniile de creditare, noi nefiind macar in tara la momentul respectiv si oricum, fiind cu platile la zi. Brusc, pac tac! Va inchidem creditarea, aveti de platit ce ati luat, ajutor insa nu mai primiti. Si uite-asa a inceput ruina. Ruina totala.

Toata vietisoara noastra, tot ce aveam, tot ce stiam a disparut. Am apucat sa ne mutam cu chirie in Dorobanti, langa scoala fiicei mele si sa ne inchiriem apartamentul nostru. Si bine am facut, deoarece masinile ne-au fost ridicate din fata casei una cate una si cele pe care le aveam la firme, leasing-urile si minunata banca ne-au pus poprire pe tot si toate si am ramas asa, inghetati in neputinta si saracie.
H a cazut psihic complet, intrand intr-o neagra depresie, apoi in spital, dar despre asta, despre carantina lui la psihiatrie va voi povesti in episodul urmator. Pe mine m-au angajat prietenele mele la agentia lor, Wunderman, care era si ea cu un picior in groapa, dar pe care impreuna am redresat-o atunci. Lucram si la TVR la acea vreme, dar ambele salarii erau mici si erau poprite si efectiv nu ne ajungeam de la luna la luna. Mai aveam speranta unui client pe firma mea, care imi promisese o colaborare, dar intr-o seara cu ploaie multa, ne-am intalnit la un eveniment si m-a anuntat ca nu mai colaboram. Ca cineva imi pusese o “vorba buna” si ca nu are sens sa mai lungim relatia. Ultima speranta de o mica redresare a murit atunci. Stiu perfect si azi drumul catre casa. Am plecat pe jos, printr-o ploaie torentiala, intr-o depresie brutala, mergand asa fara urma de incredere, fara vreo luminita la vreun capat de tunel, fara un maine cert.

Atunci cand am fost intrebata care e cea mai mare trauma a mea, nu a fost cand am ars sau cand au divortat ai mei sau cand am fost aratata cu degetul pe strada, am raspuns ca asta: erau zile cand nu aveam bani sa cumpar apa minerala si umpleam sticlele de la chiuveta, ca o invatasem pe Cleo sa nu bea niciodata apa de la robinet. Nu lipsurile mele contau, dar faptul ca nu-i puteam oferi copilului meu mai nimic, mi-a lasat santuri extrem de adanci pe creier si pe suflet. Am fost intr-o zi cu ea la Mega si a vazut o ratusca galbena de plus. M-a rugat sa i-o cumpar. Era 30 de lei. Dar nu-i aveam. I-am spus ca o sa i-o cumpar peste 6 zile cand iau salariul si am inventat un joc al nostru, in care mergeam in fiecare seara sa ascundem ratusca in spatele altor jucarii, ca sa nu o cumpere altcineva pana o puteam cumpara noi. Nu ca ma durea jocul asta, dar efectiv aveam o ranga in piept seara de seara. Am cumparat-o pana la urma. Si am urat ani de zile ratusca aia nenorocita, care imi amintea zilnic impotenta mea.
N-am intins mana, n-am cerut ajutor pentru ca intre timp primisem deja atatea palme de la oameni foarte dragi mie, incat mi-era frica sa nu primesc si de la cei care-mi mai ramasesera aproape. Capatasem frica si atitudinea de caine batut. M-am rugat insa, enorm la Dumnezeu in perioada asta.

Sapte ani n-am mai iesit din Romania. Am fost in carantina, cu granitele inchise, deoarece aveam buzunarele goale mereu. Mergeam la Provita, la casa prietenilor nostri, in vacanta, dar si asta era mereu complicat pentru ca nu aveam masina si acolo nu se putea ajunge fara si mereu imprumutam de la cineva cate o masina. Mai mergeam la Olimp, la hotel Belvedere, mai in paragina, dar iubim acel loc enorm, si in rest acasa. Eu am terminat de platit creditul abia anul trecut, in 2019. Cu tot cu dobanzile imense. Dar l-am platit! Salariul mi-a crescut, H a lucrat si el pe ici pe colo, lipsurile au scazut, dar politica noastra de familie a fost una foarte clara. Intai fiica noastra Cleo si toate necesitatile ei, ca ea sa simta cat mai putin saracia, pe urma darile si dupa… noi. Nu, n-am murit fara masini si vacante minunate. Nu ne-am prapadit in tara noastra. Am renuntat la a merge la restaurante, ceea ce-mi placea mie la nebunie inainte si am invatat amandoi sa gatim, lucru care ne-a ajutat multi ani sa facem si bani. Am renuntat sa dau averi pe o friptura si mi-am umplut casa de prieteni la mesele noastre pe care le adorau. Si cand am reluat rar mersul la restaurante ne-am dus numai in locuri, deosebite care sa ne ofere experiente culinare de nefacut acasa cu niste paste si putin parmesan!

Nu. Nu a fost usor si nici placut si antidepresivele si calmantele au fost multe si nu doresc nimanui asta, dar sa stiti ca am supravietuit. Si in timp ce toti prietenii nostri plecau in continuare in vacante minunate, noi am stat acasica. Norocul meu e ca nu stiu sa invidiez pe nimeni si m-am bucurat mereu pentru ei. Oricum, in acea perioada prietenii s-au imputinat… ca asa-i in viata. Dar am cunoscut altii noi si minunati si mai adevarati si am descoperit si Dobrogea si Valcea si alte locuri de vis din tara asta. Si am invatat sa ne multumim cu mult mai putin si sa nu disperam. Si incet, incet ne-am revenit si am luat un Ford KA vechi, dar care ne-a dus unde am vrut si in care am ascultat muzica excelenta si pe urma o Toyotica mai noua si mai frumoasa si am reusit sa iesim si noi intr-o vacanta, doua in strainatate.

Suntem schimbati ca si oameni, vedem lucrurile complet diferit, valorile noastre sunt altele, la fel si bucuriile, si cum viata noastra s-a schimbat si noi ne-am schimbat. Suntem mai buni si mai intelegatori, mai calzi si eu mai zambitoare, pentru ca am invins fiecare carantina in parte.
#stamacasa ca vorba aia “Acasa la mine este cel mai bine”. N-o sa mai calatorim un timp, desi am bilete de avion pentru Spania, in septembrie… Dar o sa treaca si pandemia asta si o sa putem merge din nou unde ne dorim. Ganditi-va ca orice perioada grea trece. Va promit. Mie Ileana mea, mi-a spus cand nu mai stiam de capul meu, ca orice cosmar trece. La un moment dat te trezesti si rasare soarele. Mai ganditi-va. Lasati-l sa rasara stand acasa!

Alte articole

Leave a Reply