Carantine. Cicatrici. Traume – Episodul 4

Vedeti voi, din pacate pentru mine, eu am fost de mai multe ori in carantina de diverse forme. Sau poate din fericire, pentru ca stiu ca tot raul trece la un moment dat, chiar daca nu pare si nu exista un motiv real sa crezi ca vei scapa, nu exista certitudine si toate scenariile par a duce la un final catastrofic.
M-am hotarat, desi mi-e peste masura de greu sa va povestesc despre ceea ce am trait pe pielea mea in acesti 45 de ani. Partile alea, care sunt ascunse de zambetul meu, pe care atatia oameni il iubesc si admira: “Esti asa o persoana pozitiva! Tu zambesti mereu si inspiri liniste si incredere.” Am auzit asta de mii de ori. Si tot de-atatea ori imi trece prin cap “De-ai stii tu cat rau am trecut ca sa fiu asa cum sunt azi…”.


Articolul acesta este mai mult despre carantina sotului meu, dar prin care si alaturi de care am trecut si eu. A fost la fel de grea, ca fiecare incercare si carantina traita de mine.
V-am povestit in articolul anterior cum in 2009 am pierdut cam tot ce aveam si am ramas asa, blocati, saraci si datori vanduti. Eu sunt un soldatel din fire si in acea perioada am avut doua citate pe care mi le-am repetat obsesiv in cap: “If you walk through hell, keep walking” a lui Churchill si “After all, tomorrow is another day” Scarlett O’Hara. Si mai sunt si femeie si mama si luptator ninja. Ce sa mai?! Trebuia sa merg inainte, sa pun un picior in fata celuilalt si sa keep walking.
246874_10150187887814200_5009457_n
La sotul meu lucrurile au fost diferite. S-a prabusit psihic si emotional si a intrat intr-o depresie si o degringolada cumplita. A incercat sa faca tot felul de lucruri dar nimic nu se lega si cu fiecare esec se adancea mai mult intr-o negura combinata cu alcool si cunostinte dubioase.
In casa noastra plina de iubire si liniste a intrat un mare rau si H era de nerecunoscut. Ne certam mult, nu mai ajungeam nici cum la esenta barbatului pe care-l stiam de-atatia ani, nu mai rezona cu nimic. Disparea cu zilele, aprea spasit, slabise pana la os, nu dormea nopti si zile in sir. La un moment dat uitandu-ma in ochii lui am intalnit numai ura. Nu mai exista pic de iubire si-atunci, in bataliile mele personale cu tot greul pe umeri, am hotarat ca p-asta o pierdusem. I-am spus ca renunt la noi, daca mai exista noi, ca nu-mi voi creste copilul in scandaluri, asa cum am crescut eu si ca… this is the end, my friend.
In background era Cleo care plangea si ma ruga sa nu ma despart de tatal ei, in suflet la mine mai era multa iubire asa ca eram pur si simplu sfasiata in bucati de durere. Ma durea fizic pieptul. Ma asezam incuiata in baie, in genunchi si ma rugam. Ma rugam pentru liniste. Atat. Fie ce-o fi, dar sa fie liniste in casa mea.

In momentul in care am hotarat sa ma despart de H, s-a intamplat ceva, un declic. M-a rugat sa-i mai dau o sansa, si-a facut bocceluta si a plecat sa se interneze la Voila, intr-un spital psihiatric pe langa Breaza. Mai fusese la un consult, cu mama mea care e prietena cu un mare profesor ce lucra inca la vremea aceea acolo si care i-a spus ca l-ar opri pe loc, dar de data aceea nu era pregatit sa faca pasul. Acum era. S-a predat deci, la psihiatrie unde a stat internat aproape o luna jumate. Desigur, au existat incidente si acolo. Omul a vrut sa plece din spital si a fost bagat la izolare. A trebuit sa duc munca de convingere si cu el si cu medicii… ca a intors spitalul pe dos.
249133_10150187889254200_712188_n
In acest rastimp, eu acasa cu mititica mea, duceam o alta lupta a dilemelor. Toata lumea mi-a spus ca nu e normal sa duc un copil de 7 ani intr-un spital de psihiatrie. N-are ce cauta! Pe de alta parte Cleo nu ma credea ca nu m-am despartit de tatal ei si de fapt el sta internat ca sa-si revina din depresie. Voia sa-l vada. Eu mergeam in vizita la H miercurea, cand imprumutam masina mamei mele si sambata, cand o imprumutam pe cea de la birou. Va reamintesc ca problemele financiare erau cat casa si abia ma ajungeam cu banii, iar cateodata nu ma ajungeam deloc. Plecam devreme dimineata, stateam toata ziua cu el si ma intorceam seara tarziu acasa. Intr-o zi m-am hotarat! Aveam s-o iau pe Cleo cu mine. Ii explicasem deja ce e depresia, de ce trebuie tratata, cat despre lumea din spital aveam sa am o mare surpriza… Am imbracat-o colorat si am dus-o la taticul ei. Atata fericire nu poate fi descrisa in cuvinte. Si de-o parte si de alta! Maxim. Mi-am dat seama ca instinctul ma indrumase bine.
250415_10150187887959200_7752573_n
Acolo, la Voila, ca in orice spital de gen… well sunt oameni dusi cu capul, unii vorbesc singuri, altii prostii, unii ling scrumiere, altii sunt mai violenti, ma rog, ca la nebuni. Voila este construit ca un sat de vacanta pe varful unui deal si totul e verde si cu pajisti si foarte decent amenajat. Ei bine, cand o aduceam pe Cleo, toti pacientii uitau de negura din capul lor si se asezau in jurul ei urmarind-o atent cum se juca cu micile ei papusi in mica ei lume de acadele, norisori, vata pe bat si zane. Se uitau fascinati, se linisteau complet si pentru cateva ore parca nu mai erau pacienti la Voila, erau turisti la munte. Era un fenomen absolut minunat, intr-un loc al suferintei. H urma un tratament destul de dur si avea zile bune si zile mai putin bune, dar incet, incet s-a linistit. In izolare l-a cunoscut pe Ionut, mult mai tanar ca el, in lupta lui cu drogurile. S-au imprietenit la catarama si au o relatie si azi, absolut minunata. Parintii lui Ionut, niste oameni exceptionali, care locuiau aproape, l-au adoptat imediat si pe H si il hraneau zilnic. Ne-am imprietenit forever. Cand treci cu oameni prin greutati se leaga prietenii absolut minunate. Mereu exista ceva bun in toate.

Experienta carantinei de o luna jumate intr-un spital psihiatric, fara acces la net, departe de cei dragi a fost grea, foarte grea. Cine a trecut macar printr-un astfel de spital stie ce zic. Sunt foarte multi tineri internati si asta este primul lucru care doare izbitor iar al doilea, desigur, sa vezi priviri si minti pierdute. Cumplit.
Dar intr-o zi minunata m-am dus si mi-am luat barbatul meu iubit inapoi acasa si linistea si dragostea au venit si ele la pachet ca atunci cand ne-am cunoscut.

Sunt grele si dure carantinele, dar toate trec, absolut toate. Va promit. Stati acasa acum ca e mai bine decat in orice spital. Patul e bun, canapeaua e buna si wifi-ul functioneaza! #statiacasa ca stati bine.

semnatura Ana

Alte articole

Leave a Reply