Cleo, sweet 17

Astazi implineste 17 ani. Fata mea implineste 17 ani.

E un capitol de viata care mi se pare rupt din realitatea altcuiva. Desi o vad zi de zi mi se pare ca e un vis. Ar fi trebuit sa ma obisnuiesc pana acum cu ea. Zic. Dar ma uimeste mereu si mi se pare ireal ca e a mea, desi e aproape identica. Si totusi, diferita de la cer la pamant.

M-am hotarat sa scriu acest articol, pentru ca ori de cate ori postez poze sau intamplari cu ea sau ma intalnesc cu prieteni sunt intrebata cum ma descurc cu o adolescenta, daca e ok, cum ne intelegem, cum se imbina viata ei de party-uri cu scoala, cum de pot sta relaxata cand nu-i acasa, viata ei private cum e, daca ne certam des si alte curiozitati de parinti ai caror copii vor ajunge inevitabil adolescenti. Simt panica, frica si o oarecare disperare. Le-am avut si eu ani de zile pana sa ajung in punctul 0, cand a trebuit ca de obicei, de cand am nascut-o pe Cleo sa-mi gandesc fiecare miscare, cuvant, sa pun totul in balanta, sa-mi asez piesele pe tabla si sa-mi fac mutarile pe cat de inteligent posibil, sa-mi urmez insa si instinctul, ca m-a ajutat mereu, DAR mai ales sa o cunosc pe fii-mea zi de zi, pentru ca ce-i azi valabil maine e “so passé” in perioada asta a vietii de om… nisipuri miscatoare! Asa ca “adaptabilitate” devine un cuvant de baza, atunci cand esti parinte de adolescent.

Voi povesti in mare ce am inteles eu sa fac mai bine din aceasta relatie mama-fiica, relatie care pana acum decurge Slava Domnului bine, desi, dupa cum va spuneam, suntem firi foarte diferite.
In primul rand am cultivat de la inceput, din primii ani, iubirea si respectul. Si bine am facut! Avand bazele astea bine solidificate mi-am inceput mai usor “lupta” cu adolescenta.
In al doilea rand, mi-am amintit cat de mult am putut din adolescenta mea si a prietenei mele Ileana si din non-relatia cu parintii nostri. Cum eram, ce gandeam, cum ne simteam, cum reactionam, ce ne doream si care erau lucrurile esentiale pentru noi la momentul respectiv. M-am gandit, mi-am citit jurnalele de atunci 😊, m-am uitat prin poze si m-am teleportat in trecut, dar in mine. Revenind apoi la fata din fața mea.

Ce mi-as dori de la ea? Pai, sa invete foarte bine, sa fie cuminte la scoala si acasa, sa fie draguta si iubitoare cu mine, sa nu lipseasca noptile, sa nu fumeze, sa nu bea, de droguri nici nu vreau sa vorbesc, sa aibe prieteni buni si cuminti, sa-si tina curat in camera, sa se indragosteasca de baiatul perfect cat mai tarziu, sa citeasca multe carti bune, sa asculte muzica aia, sa fie mereu vesela si bine dispusa, sa nu manance dulciuri, sa ma ajute ori de cate ori am nevoie, sa nu chiuleasca de la scoala, sa stea cu mine cat mai mult la povesti, sa se imbrace neprovocator sau excentric, sa… sa fie fata mea perfecta.
Am stat insa, si m-am mai gandit nitel si mi-am dat seama ca ea este perfecta asa cum e si daca voi pune toate asteptarile si presiunile mele peste perfectiunea ei, nu voi face altceva decat sa i-o ciobesc, sa o modific si sa o transform in fata mea imperfecta. Din acel moment mi-am ales cu maxima atentie luptele si mi-am impus discret si ferm dorintele cele care chiar contau cu adevarat.

Am dat la gunoi pretentiile fara o valoare adevarata si desi ma deranjeaza maxim dezordinea din camera ei, tac. Tac, ma uit la ea ca e frumoasa si fac abstractie de hainele aruncate pe jos, de farfuriile si canile murdare de la micul dejun de pe biroul alb, de cartile si caietele care compun impreuna cu multe farduri un conglomerat eclectic… Greu, dar prefer sa-i zambesc, sa ma asez pe patul nefacut si cand o intreb cum i-a fost ziua sa-mi raspunda zambind, ciripind, povestind cu pasiune toate miticuteniile ei de trairi si intamplari. As putea sa ma cert cu ea pentru dezordine si as avea dreptate cu siguranta, dar as pierde restul povestilor din viata ei! Numai atat!
Intra in casa, saluta si dispare in camera ei. Mai iese sa manance, dar cateodata doar mesteca si tace, multumeste si dispare, din nou, in baie sau la ea. Sunt chiar si zile in sir. Si deodata vine plina de efervescenta si veselie si se baga langa mine pe canapea si sta cu noi ore in sir povestind si ciripind, de ma uit la ceas cum se face tarziu si eu am serviciu si-mi va fi greu sa ma trezesc, dar n-o opresc, pentru ca inteleg, atunci, cel mai bine ca tacerile nu-mi sunt adresate mie personal, ci fac parte din acest mecanism atat de straniu, numit adolescenta. Spatiu… final frontier 😊.

Scoala? E un copil atat de normal la scoala, ca nici n-am ce spune. Nu se omoara cu invatatul, chiuleste, n-are chef sa mearga la scoala niciodata… absolut normal, totul. Se descurca, insa sa cada mereu in picioare, cateodata, ca la finalul anului trecut, spre exemplu, prin nu stiu ce miracol ar fi ajuns chiar pe podium. Dar a chiulit si de la premiere. Normal. Sa fi avut si eu un copil d-ala dedicat, cu burta pe carte, studios… Cu cine sa fi semanat? Cu mine nu, cu ta-su nici atat. Asa ca am un copil normal. As putea s-o turez, ca are un creier generos, as putea fi dura si mai neintelegatoare. Poate i-ar face bine si ar deveni mai silitoare si mai serioasa. Prefer insa, s-o am relaxata, preocupata maxim de ce-i place ei cel mai mult: de istorie, de pictura (admirat si cunoscut), de muzica enorm de multa si enorm de variata. Prefer s-o vad cu toti prietenii ei la noi acasa, facand proiecte si punand pasiune si fericire in fiecare dintre ele.

Petreceri peste petreceri, minimale, beat-uri, festivaluri, concerte… TOT! Nu scapam mai nimic. Vama Veche, weekend-uri la munte, tabere, dormit la altii. Nu ratam. Ba da, cateodata ma anunta ca doarme la cineva acasa, dar de cele mai multe ori o gasesc dimineata la ea in pat, pentru ca e o baba indragostita de patul si comfortul ei. In rest, ma intrebati daca a baut sau a fumat? Sa va raspund? Mai bine tac. Tac si mai strang mucuri de tigari de pe pervazul de la geamul ei. Dar pot spune cel mai mare NU drogurilor, cel mai!!! Again, pick your fights!
Nu poti baga pe cineva in custi si lega cu lanturi fara sa te astepti sa incerce sa le rupa si sa le sparga!
“Nu ti-e frica cand e plecata?” “La ce ora ii zici sa vina acasa, cel mai tarziu?” “O lasi peste tot nesupravegheata?”
Nu, nu mi-e frica. La ce ora vrea. Da, o las.

De cand era cat o sticla de Cola, in patutul ei mic, care parea enorm, am vazut, da am vazut, pur si simplu, cu ochii mintii, ca este un pui de om de o independenta totala. Nu stiu de ce am vazut sau simtit asta, dar fix asa e. Are nevoie de libertate si de spatiu. As fi putut-o ingradi si mai pot inca, dar stiu sigur, ca toata relatia mea complet deschisa, in care imi povesteste enorm de mult, in care ma suna din Vama sa-mi spuna ca e ok si ca ma iubeste, in care ma anunta mereu unde e, in care imi cere voie sa faca fiecare pas (pentru ca stie ca va avea voie, dar nu uita niciodata sa puna intrebarea), in care ne imbratisam mereu, in care deocamdata o ajut eu pe ea, nu ea pe mine, n-ar mai exista. Iar eu vreau sa existe mereu. Si ea vrea.

Azi, de ziua ei, mi-a povestit despre noul ei iubit. Mi-a spus cat e de fericita in acest moment al vietii ei, cu totul si cu totul. Ii doresc sa fie toata viata ei asa de fericita ca azi, cand a implinit 17 ani!
I’ll always watch your back, Cleo!
Cand va speriati ca va veni tarziu acasa copilul vostru adolescent, sa stiti ca “tarziul” v-il stabiliti singuri si va mai rog ceva, nu uitati sa va intrebati copilul daca e fericit, macar o data pe saptamana!
Nu totul e important in viata, dar fericirea e!

semnatura Ana

Alte articole

Leave a Reply