NUMARUL 15



Aparitia familiei V in viata noastra

Exista, dupa cum bine stim, acele intalniri in viata, care desi nu fac sens, deschid un nou capitol, redefinesc relatiile tale cu oamenii, creeaza noi universuri. Aveam cu totul 19 ani si oricum eram la rascruce de vanturi, in ani tulburi in care eram supra-numiti “generatia de sacrificiu”. Trebuia sa dau la facultate. Cochetasem cu Dreptul, dar nu era ceva ce mi-ar fi placut sa fac. Si din pamant din piatra seaca a aparut Facultatea de Comunicare si Relatii Publice la Universitatea din Bucuresti. Ha! Publicitate – unul din visele mele. A aparut atunci in acel an, iar eu impreuna cu Ileana, Colo si Silviu ne-am inscris. Parea ca vom continua prietenia si haiducia din liceu si in facultate. N-aveam de unde stii ca unii dintre noi ne vom schimba pana la totala lipsa de recunoastere.
Dar asta nu mai conteaza! Conteaza ca eram 4 pe-un loc la facultate si ca ne inghesuiam pe holurile si scarile cotlonite ale universitatii stand la rand la diverse examene orale si scrise.
Noi patru… deh, veniti din inima fitelor, din Liceul German, cu toti blugii Levis 501 care defineau standardele fashionului urban al timpului, vorbim de ’90, da?! Smecheri prin definitie, cu mintea plina de prostii si basini, total superiori masei de copii veniti din alte localitati. Stii, acum, retrospectiv, singurul lucru pe care-l aveam superior fata de toti cei de acolo era prietenia si uniunea totala dintre noi. Pacat ca tocmai p-aia am pierdut-o. Ironica e viata asta! In fine, deci, scrobiti si trasi in tipla blugului de calitate superioara fumam Kentane si priveam lumea de sus. Cativa, copii s-au incumetat sa ni se adreseze, sa incerce un dialog, ceea ce le-a si iesit. N-am fost niciodata aroganti, doar jucam intr-un film cool din capu’ nostru. Unul dintre acei copii ne-a sarit insa, maxim in ochi. N-avea legatura cu nimeni si nimic din jurul nostru! Planeta de pe care venea era dintr-o galaxie far, far away de-a noastra. L-am botezat “Arabu”.
As vrea sa va fac o scurta descriere a acestui personaj, pentru ca era si este si acum, dupa 20 si de ani, dincolo de o persoana, un personaj. Am cateva imagini din viata mea care pur si simplu mi-au ramas arse pe retina, tatuate, incrustate, nu le pot sterge decat poate cu ajutorul vreunui Alzheimer. Ei bine, Arabul este una dintre aceste aparitii marcante pentru memoria mea vizuala.
El avea pe atunci 18 ani. Nu stiu cu ce sa-ncep… cu servieta diplomat de culoare maro in degrade, din imitatie de piele?! Cu parul cret, cret, cret din care un zuluf i se lasa rebel pe frunte ca lui Michael Jackson, pe cand era inca negru?! Cu placuta de aur atarnata la gat pe care scria vertical RAZUAN… nu stiu.
Dar hai s-o luam sistematic, mai bine: deci, par de negru cu zuluf centrat, un ochi cu o pleoapa lasata, o mustata groasa demna de Tom Sellek in anii sai de glorie – asta era fata. De la gat in jos… ei bine, placuta de aur, apoi un costum mustar cu sacou la doua randuri, pana-n talie si cu pantaloni bufanti prinsi in sase pense pe-un crac si sase pe celalalt, cu manseta jos care-i imbraca in totalitate pantoful. Pe sub sacou, o camasa in tonuri de verde, galben si portocaliu cu forme dubioase ii sustinea cravata de domn serios de 18 ani! Bratara de aur stramba si indoita de la mana, era ca o concluzie estetica. O aparitie pe care nu o puteai scapa, cu atat mai putin eu, care din totdeauna am fost fascinata de dataliile si de lucrurile ce sparg monotonia vizuala.
Arabul era un element iesit complet din comun, precum o muscata infipta intr-o portie de friptura cu piure. Si mai era ceva, pe langa aspectul lui exterior avea, si intre timp mi s-a confirmat complet, un magnetism, o forta de atractie complet iesita din comun fata de alti oameni pe care i-am cunoscut pana la el si dupa. Un ceva, pe care nu-l pot defini, care vine din toata fiinta lui, din zambet, din atitudine, din vorbe din tot. Arabul s-a apropiat, sigur pe el, cu sarmul de vi-l spuneam si s-a bagat in vorba cu noi in fata unei sali unde asteptam examenul oral. Problema lui, sau modul de abordare venit din perceptia lui fata de noi, copii destepti, a fost legata de Titu Maiorescu… Deci, nu “da, ba si mie o tigare” sau “ai o pata pe camasa” sau “hai sa bem un Cico”… nu. Titu Maiorescu, frate. Faptul ca el nu stapanea materia la acest capitol. Noi ne uitam ciudat, discret inoportunati la el, dar in acelasi timp fascinati. Momentul in care a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, pe viata, a fost atunci cand a spus ca el, personal este o forma fara fond si cam asta e tot ce intelege din teoria lui Maiorescu…
Umorul, stiti, umorul in viata mea a jucat un rol mai important decat marea majoritate a trasaturilor umane. Cateodata am preferat compania unui om rau dar simpatic, decat a unui suflet bun dar lipsit de sclipirea umorului. N-am ce face, ironia, autoironia, cinismul, misto-ul, hazul de necaz, toata aceasta familie a jocului de glezne mental pentru mine diferentiaza amicul de prieten sau ignorarea de implicare.
Ei bine… Arabul se definea de pe vremea cand era un “mic domn” prin springareala creierului. Si asa s-a lipit de noi, de parca fusese acolo din totdeauna, iar dupa examen cu o totala naturalete ne-a invitat la el acasa sa mancam ceva. Noi, smecherii, dar cu foamea-n gat, la propriu, ca la figurat aveam cu totii parinti destul de instariti, am acceptat invitatia ciudata: acu’ ma vezi, acu’ ma iei la tine-acasa. Se pare ca fost prietenie la prima-vedere!
Si am ajuns la Arab acasa. Locuia intr-un apartament duplex cu scara interioara pe bulevardul Victoria Socialismul, actualmente Unirii. Deci, omu’ era tata de mata ca si locatie… Am ajuns la el. Well, locuia cu iubita lui…
Aici cuvintele nu ma ajuta. Trebuie sa v-o descriu, ca prima impresie si nu stiu cum pot reda sila si lehamitea care ne-a intampinat la usa, in cuvinte.
“AV” (asa o voi numi), iubita Arabului, ma rog, actualmente sotia lui e mica, mica, la ‘fun metru 50, blonda, cu ochii precum strugurii verzi atunci cand se coc si cu o atitudine ce poate goni o hoarda de bizoni africani.
Am stat o secunda in usa, prinsi in vraja totalei ei lipse de ospitalitate, fascinati de diametralitatea opusa cu iubitul, ei, apoi, la indemnurile acestuia, ne-am prelins pe langa AV, stangaci si incurcati, iar toata smechereala noastra de levisari a disparut, supta de privirea verde deschis si de totalul dispret.
Acum, dupa, pot spune ca AV e doar in aparenta dispretuitoare, de fapt e un suflet cald si minunat si care intr-o sine a ei, foarte bine ascunsa s-a bucurat ca ne-a vazut si ca iubitul ei ne-a tarat acasa. Dupa ce ne-a gatit fara un cuvant maldare de cartofi prajiti si salata si ne-a servit cu tot ce avea prin casa, in scarba-i caracteristica, desigur, a devenit prietena noastra for ever. Am invatat sa-i ignoram atitudinea si sa-i intelegem cumva felul straniu de a fi, care in fond ascundea dragoste, nebunie si chef de viata.
Ce-am mai aflat in acea zi speciala a unui inceput de prietenie si calatorie prin viata, a venit in confirmarea faptului ca stiam sa apreciem un om, macar si dupa aparente. Tatal Arabului era ambasadorul Romaniei in Iran, iar el Arabul, isi facuse liceul acolo. Ne-a scos o diploma kitschoasa plina de inflorituri, scrisa cu taiteii arabesti, ca fiind diploma lui de bac. Plecase de nebun, venise in Romania, pentru ca el aici voia sa-si faca facultatea si viitorul, contrar dorintei parintesti. A avut trei luni la dispozitie sa inmagazineze materia de patru ani de liceu la uman ca sa poata intra la facultate. Doar asa tatal sau accepta sa-l lase in Romania. Si a facut-o! Arabul este o fiinta care pe alocuri frizeaza geniul, iar pe alocuri e fara dar si poate de-o prostie nemarginita. E in zodia gemenilor iar bipolaritatea… cam iese la iveala cateodata.
Unul dintre motivele pentru care a venit acasa si a avut vointa si puterea de a implini conditia tatalui a fost mititica AV, pe care-o cunoscuse la 15 ani, la o pterecere de apartament si care ulterior isi luse micile ei picioare cu numar 35 la spinare si plecase cu autocarul timp de patru zile pana-n Teheran. Stiti, cred ca si noua generatie de copii vor iubi cu aceasi putere ca si noi, dar gesturile nu vor mai putea fi niciodata de aceasi putere. Azi FB-ul si toate aceste instrumente ne faciliteaza comunicarea, dar impiedica marile gesturi. Va dati voi seama ca ani de zile au existat scrisori scrise de mana intre AV si Arab, cate o fotografie trimisa si o voce la capatul unui telefon rar. Si totusi juma’ de portie de om, a luat 3.475 de km cu autocaru’ sa se duca la iubirea vietii ei.
Si asa i-am cunoscut pe “The V’s”. Povestile pe care le voi scrie despre ei sau in compania lor au o savoare pe care nici o alta pereche de prieteni nu a egalat-o. The V’s sunt cei mai bizari oameni care mi s-au lipit de suflet, iar ce a urmat in viata noastra comuna, depaseste de multe ori limitele imaginatiei.

Alte articole

Leave a Reply